Voi aţi fost vreodată la un examen organizat de cei de la ONU? Nici eu (pentru ăia mai deştepţi de au fost, a se citi „eu nu”:D). La OSCE da, nu şi la ONU. Dar pe 26 februarie voi merge. Am primit una bucată scrisoare în care mi s-a anunţat plăcerea „de a mă avea” printre examinaţi. Să zicem că nu m-au mirat cele 4 ore jumătate alocate examenului, e relativ acceptabil. Nu pot să înţeleg doar de ce în cele 4 h şi jumătate nu avem voie să părăsim spaţiul alocat examinării, chiar dacă nu mai scriem nimic. Nu de alta, dar unii poate sunt prea deştepţi şi scriu ce au de scris în 3 ore, în timp ce alţii, mai puţin inteligenţi, tot în 3 o fac. De ce ar trebui să stea aceştia şi să mai aştepte încă o oră jumătate? Ce ar trebui să facă în timpul rămas?
Un alt lucru ciudat, dar explicabil, e restricţia de a intra la examen cu telefoanele mobile şi PDA-uri. Abia aştept să văd ce se va întâmpla cu telefoanele. Vor fi colectate? Puse cu numere ca în Mega Image pe rafturi? Ce se întâmplă dacă schimbă cineva acumulatorul de la Nokia meu cu al altcuiva?:D
Cea mai tare fază legată de scrisoarea care a costat tocmai 9 dolari livrată par avion (au cam cheltuit cu mine cei de la ONU) a fost discuţia între părinţii mei. Îi explicasem lui taică-meu ce e cu plicul pe care scria Personal and Confidential, precizând că e deocamdată un simplu examen şi nu mă cheamă nimeni la New York, oferindu-i şi alte detalii legate de 26 februarie. Apoi, am adormit şi eu lângă focul care se spărgea onomatopeic şi caloric în valuri de căldură. După vreo două ore, trezindu-mă, îl aud pe taică-meu în cealaltă cameră: „Ap’ iaca aici scrii, trebu’ să fii cu 45 de minuti înainti de examen. Nu îi dă voie cu telefonu’ la examen. Îţi închipui? 4 ore jumati examenu’, Doamne fereşte! Tre’ să se ducî şi cu scrisoarea şi cu buletinul”. „Da tu di unde stii? Că văd cî îi scris în englezî”, zice maică-mea. „Ha, da’ tu ci crezi că îi chiar atât de complicatî engleza asta?” LOL! LOL! LOL!
Posts
No comments:
Post a Comment